Istoria Monedelor in Romania

Circulatia monetara in Tarile Romane in sec. XVII-XVIII

La mijlocul sec. XVII, ca o consecinta a declinului politic in care se aflau, Tara Romaneasca si Moldova nu mai bateau moneda proprie decat sporadic. Drept urmare, piata monetara din Tarile Romane a ajuns sa fie deschisa catre o multitudine de monede emise in intreaga Europa. In aceasta epoca s-a impuns talerul-leu olandez, o moneda de argint foarte populara in intreg Imperiul otoman datorita titlului ridicat si insemnelor foarte clar reprezentate. Aceasta moneda a circulat in Tarile Romane pana in a doua jumatate a sec. XVIII, cand a fost inlocuita de talerii Mariei Tereza si de cei spanioli (colonatii). Popularitatea talerului-leu era insa atat de mare, incat s-a ajuns ca, dupa incetarea efectiva a circulatiei sale, sa fie identificat cu insasi notiunea de moneda. Astfel a aparut in Tarile Romane o moneda de calcul numita leu, divizata in 40 parale. Desi numele acesteia facea referire la moneda olandeza, impartirea in 40 de parale era, insa, de influenta otomana. Intr-adevar, incepand cu anul 1687, sultanul Süleyman II, in incercarea de a rezolva criza monetara prin care trecea Imperiul otoman in epoca, a emis un nominal mare din argint, cunoscut sub numele de piastru (turc. gurus), divizat in 40 parale (turc. para) care a avut o mare raspandire si in Tarile Romane.

Prima emisiune comuna pentru Tara Romaneasca si Moldova s-a produs in cursul razboiului ruso-turc din anii 1768-1774, cand, la Sadagura (langa Cernauti) s-a batut, intre anii 1772-1774, o serie de monede avand reprezentate pe avers stemele celor doua Tari Romane figurate sub coroana Imperiului rus, iar pe revers cifrul imparatesei Ecaterina II.

Zarafii – bancheri avant la lettre

La inceputul sec. XIX, nu existau banci in sensul propriu al termenului in Tara Romaneasca si Moldova, activitatile acestora fiind suplinite de zarafi, negustori specializati in stabilirea echivalentelor dintre multele specii de bani care circulau in lipsa unei monede oficiale. Documentele vremii arata ca activitatea lor nu era lipsita de nemultumiri din partea clientilor, care se plangeau autoritatilor ca efectuau cantariri cu cantare mincinoase, ca dadeau la schimb monede avariate in greutate si calitate sau chiar ca puneau in circulatie monede false. Zarafia s-a dezvoltat mai ales dupa Tratatul de la Adrianopol (1829) care prevedea libertatea comertului cu cereale pentru Tarile Romane. In acest context au crescut nevoile de creditare, astfel incat activitatea zarafilor a capatat un caracter bancar din ce in ce mai pronuntat. Astfel, in urma acumularii unor capitaluri importante, unii zarafi au trecut de la comertul cu bani ambulant, desfasurat de obicei in curtile marilor hanuri, la constituirea unor mari case de zarafi si case de banca care se ocupau cu exportul de cereale si cu importul de produse de lux.

Falsificarea monedelor

Cinstitule si credincios boerule al Domniei mele, […] neadormita ingrijire avand Domnia mea ca sa dovedim pe cei rau naraviti, ce se silesc in multe chipuri sa pagubeasca obstea cu al lor rau castig, fara nadejde ni s-au aratat catevasi mahmudele mincinoase, care nu sunt taiete la taraphanaoa imparatesca din Tarigrad, si sunt mai albicioase decat cele adevarate, si nu se indoesc precum se indoesc cele bune de aur curat. De aceea volnicim Domnia mea a popri indata cu totul aceasta viclena si urata fapta pana a nu se intinde in tot coprinsul acestui oras, cum si afara in judete […]. Ca nu numai sa se fereasca a primi cinevasi vreo acest fel de mahmudea […] ca se va pedepsi, ci inca si pe cel ce se va dovedi avand acest fel de mahmudele, sa-l aduca negresit la Dumnealui vel Camarasul.

Regulamentul Organic (1831-1832)

Regulamentul Organic a incercat o noua unificare a cursurilor monetare din Principate. Cursul monedelor era reglementat intr-o maniera unica atat pentru Tara Romaneasca, cat si pentru Moldova, prin instituirea a doua etaloane, care erau raportate la un leu fictiv, fara circulatie efectiva (leul de calcul), impartit in 40 parale. Etalonul de aur era ducatul olandez, evaluat la 31 lei si 20 parale, iar etalonul de argint, sfantul (moneda austriaca de 20 kreuzeri), cu valoarea de 2 lei si 10 parale.

Romanul si romanatul

In ciuda existentei leului de calcul, la venirea pe tronul Principatelor Unite a lui Al. I. Cuza, piata romaneasca era dominata in continuare de cursul haotic al monedelor straine. Proiectul baterii unei monede nationale data inca din anul 1859, cand Victor Place, consulul francez la Iasi a negociat, in numele guvernului roman, baterea unei monede nationale care sa aiba aceeasi valoare cu cea a francului francez. Asupra denumirii unitatii monetare au existat in epoca numeroase dezbateri. S-a propus numele de roman, dupa modelul francului francez, denumire sub care Victor Place a obtinut

acordul unor banci franceze pentru creditarea primei emisiuni a Principatelor Unite. Proiectul final din anul 1860 stabilea, insa, un alt nume, pe acela de romanat, care era divizat in decime sau bani (a zecea parte dintr-un romanat) si centime sau banisori (a suta parte dintr-un romanat). Monedele din aur si argint urmau sa aiba gravata efigia domnitorului pe avers, cu legenda Alexandru Ioan I. Domnu Principatelor-Unite, iar pe revers, armele tarii, cu legenda In Unire taria. Proiectul nu a fost insa finalizat, pentru ca Napoleon III nu a sprijinit pana la capat emiterea unei monede nationale romanesti, deoarece nu dorea sa provoace o reactie ostila a Imperiului otoman.

Legea pentru infiintarea unui nou sistem monetar si pentru fabricarea monedelor nationale din 22 apr. / 4 mai 1867

este documentul de nastere al sistemului monetar national. Urmand indeaproape definitia francului francez din 27 martie 1803 (francul Germinal), unitatea monetara a Romaniei era definita ca „cinci grame argint, din care 835 din 1000 argint fin si 165 din 1000 aliaj”. Conform sistemului zecimal metric al Uniunii Monetare Latine, leul era impartit intr-o suta de unitati numite bani, punandu-se astfel capat vechii impartiri in 40 de parale. Art. 11 prevedea ca monedele de aur si argint ale Frantei, Belgiei, Italiei si Elvetiei „se vor primi in tara la toate casele publice deopotriva cu moneda legala a tarii”. In dorinta de a adapta sistemul monetar romanesc la normele Uniunii Monetare Latine, legea exprima astfel dorinta clasei politice din epoca de a afirma filiatia franceza a institutiilor statului roman. De inspiratie franceza era insusi sistemul bimetalist adoptat, prin care atat aurul, cat si argintul reprezentau functia monetara de masura a valorii si de mijloc de circulatie.

Uniunea Monetara Latina

Uniunea Monetara Latina s-a constituit la 23 dec. 1865 din initiativa imparatului Napoleon III, reunind Franta, Belgia, Italia si Elvetia in jurul principiului ca monedele de referinta din fiecare tara a Uniunii au aceeasi greutate in aur fin. Era stabilita o valoare intrinseca a unitatilor monetare de 4,5 g argint sau 0,29 g aur, cu un raport fix de 1:15,5 intre argint si aur. Aceste monede, impreuna cu subdiviziunile lor, aveau aceeasi putere de circulatie in fiecare dintre tarile membre ale Uniunii, pastrand, in acelasi timp, simbolurile nationale. Ulterior incheierii conventiei din 1865, a aderat Grecia (1868), iar numeroase state au adoptat principiile Uniunii, fara sa i se alature in mod formal. Printre aceste state se numara si Romania, alaturi de Spania, Serbia si Vatican. Uniunea Monetara Latina a fost dizolvata in 1926, dar abandonarea convertibilitatii in aur a avut loc inca din 1914, datorita crizei economice in care a intrat Europa la inceputul Primului Razboi Mondial.

Primele monede romanesti

Legea monetara din 22 apr./4 mai 1867 prevedea emisiunea de monede din aur (20, 10 si 5 lei), argint

(2 si 1 lei, precum si 50 bani) si bronz (10, 5, 2, 1 bani). Baterea monedei din aur si argint a fost intarziata nu numai de lipsa mijloacelor financiare, dar si de natura relatiilor de dependenta a statului roman fata de Imperiul otoman. Luand in consideratie aceste dificultati, legea monetara din anul 1867 prevedea ca, pentru inceput, sa se bata doar monede de bronz. Astfel, pana la infiintarea Monetariei Statului in anul 1870, a fost comandata baterea de monede la fabricile Watt & Co. si Heaton din Birmingham, precum si la monetaria din Bruxelles. In primul deceniu de la legea monetara au fost batute monede din aur in cantitati mici (102 000 lei), fata de cele din bronz (4 mil. lei doar la prima comanda din 1867) si de cele din argint (cca 14 mil. lei intre 1873-1876).

Biletele ipotecare: primele bancnote romanesti

Razboiul de Independenta pune statul roman in fata unor dificultati financiare nemaiintalnite pana in acel moment, provocate de necesitatea finantarii operatiunilor militare, precum si de imposibilitatea de a obtine o finantare externa. Legea din 12 iun. 1877 autorizeaza Ministerul de Finante sa emita bilete ipotecare in valoare de maximum 30 mil. lei, garantate printr-o ipoteca de gradul intai asupra unor domenii publice in valoare de minimum 60 mil. lei. Purtand valorile de 5, 10, 20, 50, 100 si 500 lei, biletele vor fi la purtator, ?vor avea cursul obligatoriu si se vor primi in plata de toate casele publice cu valoarea lor al pari?. Prin aceeasi lege, circulatia biletelor ipotecare este limitata la o perioada determinata, urmand sa fie rascumparate la o valoare de 10 % peste valoarea lor nominala. Cu fabricarea biletelor au fost insarcinate atelierele Bancii Frantei. Pentru supravegherea lucrarilor au fost delegati din partea statului roman Emil Costinescu si, ulterior, Eugeniu Carada.

Infiintarea Bancii Nationale a Romaniei

Prin legea din 17/29 apr. 1880 a fost infiintata Banca Nationala a Romaniei, cu un capital subscris in proportie de o treime de statul roman si doua treimi de investitori particulari, avand „dreptul exclusiv de a emite bilete la purtator.” Constituirea acestei institutii era prevazuta inca din anul 1877 in textul legii biletelor ipotecare, in legatura cu rascumpararea acestora de catre statul roman, impreuna cu o „banca de scompt si circulatiune.” Prin legea constitutiva, Banca Nationala primea exclusivitatea deciziei asupra formei, cantitatii si modului de emisiune ale biletelor de banca, a caror valoare nu va putea fi mai mica de 20 lei. De asemenea, banca urma sa aiba o rezerva de o treime din suma biletelor emise.

Leul in timpul sistemului bimetalist si fenomenul agio-ului

Bimetalismul era un standard foarte instabil, deoarece raportul fix aur-argint stabilit prin legile monetare era supus unei presiuni continue provocate de fluctuatiile valorii comerciale a metalelor Deprecierea valorii argintului in a doua jumatate a sec. XIX, datorata noilor descoperiri de zacaminte si cresterii productivitatii in industria extractiva, a provocat refugiul spre valoarea mai stabila a aurului. Drept urmare, cele mai multe state europene au trecut la monometalismul aur in anii 1870-1880. In aceast context, mentinerea in Romania a bimetalismului a condus la mari speculatii financiare, conform principiului ca moneda „rea” ( cea care inspira mai putina incredere, in cazul nostru, cea din argint) o alunga pe cea „buna” (in cazul nostru aurul care dispare din circulatia monetara, pentru ca tinde sa se tezaurizeze). Principala activitate speculativa s-a bazat pe diferenta existenta intre cursul de piata al monedei si cel fixat prin legea monetara (agio). Astfel, in timp ce argintul avea pe piata, in anul 1888, o valoare cu 20 % mai mica decat nominalul monedei, agio-ul aurului era, in luna ianuarie a aceluiasi an, de 17,25 %. Agio-ul a disparut in 1890, datorita intrarilor in tara a unor mari cantitati de aur ca urmare a recoltelor exceptionale din 1887 si 1888, precum si a contractarii de catre guvernul roman a unor imprumuturi externe, inlaturandu-se, astfel, cererea masiva de aur din partea statului, care stimula specularea acestuia.

Biletele ipotecare cu supratipar BNR

Conform legii sale constitutive, BNR trebuia sa retraga din circulatie biletele ipotecare in maximum patru ani de la infiintarea sa. Acestea urmau sa fie schimbate „al pari si fara prima in moneta la casele Statului, proportional cu vanzarea proprietatilor domeniale care formeaza garantia lor”. Deoarece statul nu a vandut la timp proprietatile respective, chestiunea acestor bilete s-a prelungit pana in anul 1888, cand au fost retrase printr-o lege speciala. In perioada 1880-1888, biletele ipotecare au circulat purtand pe avers un supratipar cu numele Bancii Nationale, data de 9 sept. 1880 si semnaturile autorizate ale bancii centrale. Fara sa fie o emisiune proprie, biletele ipotecare cu supratipar reprezinta prima bancnota care poarta insemnele Bancii Nationale a Romaniei.

Prima emisune de bancnote a Bancii Nationale a Romaniei

Prima bancnota emisa de Banca Nationala este datata 19 ian. 1881 si are valoarea nominala de 20 lei, fiind tiparita in atelierele BNR din Bucuresti, folosind clisee si hartie cu filigran elaborate la Banca Frantei. In cursul aceluiasi an, au fost fabricate, in aceleasi conditii, nominalurile de 100 si 1 000 lei tiparite in cursul aceluiasi an. Desenul bancnotelor a fost realizat de Georges Duval, iar gravura cliseelor din cupru de Pierre Dujardin, aceiasi artisti care au lucrat si pentru biletele ipotecare. Bancnotele BNR avand caracteristici identice cu cele ale emisiunii din anul 1881 au fost emise pana in anul 1895 (bancnota de 20 lei), 1906 (bancnota de 1 000 lei), respectiv 1907 (bancnota de 100 lei). Introducerea in circulatie a bancnontelor BNR a reprezentat finalul constituirii sistemului monetar romanesc, prin adaugarea la structura lui permanenta a semnelor de valoare confectionate din hartie, ceea ce a asigurat o cantitate de bani suficienta pentru dezvoltarea economiei tanarului stat roman independent.

1890: trecerea la monometalismul aur

Legea din 17/29 martie 1890 mentinea definitia unitatii monetare nationale care a fost data prin legea monetara din 1867 (0,3226 g aur cu titlul 900 la mie), dar a abrogat definitia in argint a leului. Monedele de argint deveneau astfel monede divizionare, fiind primite in mod obligatoriu la plata pentru suma maxima de 50 lei. Noua lege nu mai facea referire la echivalenta leului cu cea a mondei similare din tarile Uniunii Monetare Latine, ci prevedea ca monedele de aur straine „fabricate dupa sistemul zecimal metric, avand acelasi titlu, greutati si dimensiuni ca si monedele romane, se vor primi la casele publice”. Se instituia astfel monometalismul aur ca baza a sistemului monetar national, in acord cu tendinta mondiala de la sfarsitul sec. XIX.